Blog.Inspirescu.ro

NU CĂUTA IUBIREA… VINE SINGURĂ! 

Presupunând prin absurd că un extraterestru ar fi interesat de cultura şi civilizaţia teriană şi ar privi la noi mai multă vreme, ar casca de plictiseală,dar s-ar mira câtă băutură pot să toarne în ei fiinţele acestea ce par atât de puţin compatibile cu viaţa pe această planetă! Nu tu, gheare, colţi, bla-nă, viteză, forţă sau măcar venin în dinţii din faţă! În schimb răutate cât încape, lăcomie, ură, făţăr-nicie şi salivă toxică, cât pentru două planete mari! Ca să vezi cum se echilibrează toate în natură, unde câştigător iese cine nu te aştepţi! 

Fără să-i treacă nimic din prostiile astea prin cap, domnul Eracle Băloi transpira cuprins de răcorile morţii, ascultând cum îi zgârie la uşă andropauza. Disperat, face un bilanţ complet al vieţii sale erotice… Rezultatul oscilează înverşunat în jurul cifrei zero! De altfel se aştepta la una ca asta, încă de acum treizeci de ani când nevastă-sa, o fată bătrână ce-i fusese băgată pe gât de mătuşi, trân-tise nişte vorbe foarte neelegante, apoi uşa şi dispăruse definitiv, plecând în Africa să facă vaccinuri unor populaţii din Sahara. Nu se poate spune că regretase atunci baletul şi recitalul soţiei, mai ales că aceasta nu ştia să gătească decât ouă fierte şi cartofi în coajă, la cuptor, aşa că se refugiase ca un om normal ce se afla, în bucuria muncii, ajungând contabil-şef la fabrica de frânghii din localitate. Nici acum nu regreta plecarea ei, deşi uneori se gândise oare cum o preparaseră gazdele pe fosta sa soţie pentru a o face comestibilă, deoarece nu credea că ar fi putut avea altă întrebuinţare, nici măcar în acele pustietăţi. 

În mod paradoxal domnul Eracle semăna într-un fel cu celebra Mona Lisa, adică nu era nici gras, nici slab, nici bătrân nici tânăr, nici frumos nici urât, nici trist nici vesel. Era pur şi simplu amorf, iar aici apare fundamentul marii deosebiri între el şi faimoasa sa alternativă! Ei bine, Eracle era invizibil! Nu ca personajul acela din filme, cu bandaje pe faţă, ci robul unei secrete alchimii ce-l făcea extrem de greu de observat. Asta poate aduce uneori beneficii, însă bietului Eracle, cum nu era agent secret sau criminal în serie, ciudata sa proprietate îi adusese numai deservicii. Ca să fim sinceri, nu numai femeile, mă rog, cele la care mai râvnise uneori, nu-l băgau în seamă, dar şi mai grav era că nici muncitoarele sau spălătoresele de la fabrică nu făceau excepţie. Aici însă apare o contradicţie între realitate şi mult lăudatul instinct al femeii ca animal de pradă: niciuna nu mirosise că discretul domn era de fapt bine garnisit din punct de vedere financiar. 

Ei, dar cum Doamne iartă-mă, veţi spune!? E doar un contabil şi nici măcar la o regie a sta-tului, ci la o amărâtă de fabrică de funii! Luzărilor! Păi, din ce se fabrică funiile!? Nu din cânepă? Şi dacă aduci cânepa din India şi mai ştii că frunzele nu intră în procesul de fabricaţie, fiind chiar de-şeuri, iar din ele se poate face un ceai (să spunem aşa!) care dă dependenţă, nu cumva ai desfacerea asigurată pe o piaţă imensă? Asta observase un inginer inteligent (vă asigur că există!) privind la femeile care munceau la funii câte zece ore pe zi pentru nişte salarii de mizerie, fără să protesteze vreodată. De aici ideea, apoi partea organizatorică (inginerul!) şi evident actele contabile (cine altul decât Eracle?). În cel mai scurt timp mica făbricuţă ajunse model de eficienţă şi profit, însă toate tentativele de privatizare fuseseră respinse. Prietenii ştiu de ce! 

Aflat deci în această dimineaţă în relaţie directă cu registrul contabil al propriei vieţi, domnul Eracle, din lipsă de soluţii, începu să se scobească în urechi, apoi în nas, apoi se scărpină în cele mai diverse locuri fără să găsească ieşirea din depresie (rar se întâmplă aşa ceva contabililor, dar şi când o fac…). 

Bărbaţii însă, atunci când sunt copleşiţi de probleme, au totuşi o cale de rezolvare. Să nu ui-tăm că Dumnezeu este totuşi bărbat! Eracle se îmbrăcă cu hainele bune, cele stil seminarist ieşit la agăţat, deschise uşa, dădu un picior andropauzei şi plecă peste drum la bar. Să fim bine înţeleşi! Nu era de loc un nărăvit al acestei practici, însă acum îşi adusese aminte că prin filme, în asemenea lo-curi, nici nu apuci să te aşezi la tejghea că şi vine la tine păcatul sub cele mai atrăgătoare forme şi tu nu ai nimic de făcut decât să accepţi. Ori, el acceptase deja! 

Barul se chema „La Piţigoi” şi nu era de loc precum cel din Casablanca, aşa ca să dăm un exemplu cunoscut. Ba chiar, exceptând întunericul accentuat de nişte lumini rotitoare, puţea destul de concret a urină, bere trezită, oameni nespălaţi şi nelipsitul miros de mici cu mult usturoi. Se duse însă la tejghea, urcă pe un scaun şi ceru un şpriţ de vin cu sifon. Barmanul, un tânăr foarte stilat, îi spuse că nunţile se ţineau la cârciuma din colţ, iar aici se serveau numai specialităţi colorate divers, cu nume exotice, la sondă, cu pălăriuţă. Luându-şi inima în dinţi Eracle comandă una şi asistă destul de fericit cum i se umple cu gheaţă un pahar cam suspect, peste aceasta se toarnă ceva uleios dintr-o sticlă ferită de priviri indiscrete, se decorează cu o felie de lămâie nemestecată de alţii, iar deasupra se aşează o umbreluţă de hârtie, gata udă. În toată mixtura se înfige un tubuleţ de plastic numit ge-neric: pai. Toată osteneala costa însă cam cât un elefant matur. Da, dar decât să cumperi elefanţi… 

Eracle luă cu teamă paharul în mâini şi se duse cu el la o masă retrasă, se aşeză pe un taburet incomod (o măsură managerială de succes, ca să bea omul repede ca să nu facă lumbago şi să vină altul în loc) şi încercă să zărească ceva prin norii de fum. Gândi, nefiresc de cult, că pe uşa barului, pentru cei ca el, ar fi fost bine să mai scrie şi „lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi!” 

Într-adevăr, în afara unor boşcăi insensibili la atmosfera de rafinament a locaţiei, printre pi-cioarele mesenilor se învârtea, probabil singura fiinţă de gen feminin, o mâţă grasă de culoare cenu-şie. Ca să mai treacă puţin vremea (mde, speranţele mor ultimele), dar şi ca să fie sigur că nu se otrăveşte, Eracle sufla prin pai şi se amuza de spumele ce împodobeau gura paharului. Aproape nici n-a observat când pe scăunelul alăturat s-a aşezat un domn în vârstă cu un aer perfect de cuceritor irezistibil din vremuri de mult apuse. 

– Hmeeehh, heehh, mneee, făcu Eracle ca să pară un obişnuit al locului cu speranţa că domnul acela distins îi va călăuzi paşii spre victorie. Domnul întoarse privirea spre el şi-i spuse parcă cu puţină tristeţe în glas: 

– Ce necazuri te frământă fiule, descarcă-ţi sufletul căci numai aşa vei avea parte de mângâiere şi alinare… 

Eracle, destul de uimit de vorbele moşului îi povesti de-a fira-păr cum stau lucrurile, neuitând să-i spună, că totuşi nu putea spera la un ajutor din partea lui având în vedere vârsta, daaaar, dacă ştie cumva vreun profesionist al branşei, el ar coopera din toată inima, se miră peste poate că omul îl ascultase atent, fără să-l întrerupă şi mai ales fără să înceapă a bate câmpii, aşa cum se obişnuieşte în conversaţiile moderne. Numai că, la sfârşit bătrânul acela ciudat i-a dat cel mai bizar răspuns, unul care de fapt nu rezolva nimic: 

– Să ştii fiule că Preabunul ne îndeplineşte toate dorinţele, însă în aşa fel încât să ne fe-rească de abuz, la cel mai potrivit moment, care desigur nu coincide cu cel propriu, iar asta nu ne face deloc mai fericiţi. Ar trebui să ne facă desigur mai înţelepţi, însă cum aceasta depinde numai şi numai de noi, rar se întâmplă aşa o minune. Eu unul, cel puţin de când sunt pe aici, crede-mă, nu am văzut aşa ceva! 

– Da, dar uite că vine o vreme când… 

Eracle îşi dădu seama că vorbeşte singur şi, convins fiind că aerul viciat ori nenorocita de băutură i-a luat minţile şi are halucinaţii, o şterse din bar cu toată viteza, spre bucuria barmanului care reciclă, după reţetele proprii, băutura exotică nefolosită, uzând fără să-şi dea seama de principiul că în natură nimic nu se pierde ci totul se transformă. Tot Lomonosov, săracul… 

Ajuns acasă, domnul Eracle, o fire mai ipohondrică, intră în baie cu gândul că doar aşa poate scăpa de izurile ce-l amprentaseră aparent definitiv. Numai că de la Arhimede încoace am deprins ideea că intrarea în baie este născătoare de idei profunde, constituindu-se aceasta într-o posibilă ex-plicaţie a refuzului îndârjit cu care mai mult de nouăzeci la sută din populaţia globului refuză siste-matic acţiunea. 

Filmullll!! Păi, nu văzuse el în filme cum la psihiatri, pe canapelele acelea din piele, una-două vine cel puţin o blondă care-i arată omului unde o doare, dar în aşa fel încât ăsta nu rezistă şi începe să o trateze în fel şi chip prin toată casa, iar aia, de regulă, mai aduce o suferindă, la fel de îndurerată ca ea şi amândouă pun, hai să zicem mână de la mână, şi-l detensionează pe chipeşul (ce-aţi văzut vreunul burtos, chel sau cu bube la gură?) doctor de numai are bietul de el timp nici de copilaşi, nici de familie, nu mai joacă ţurca cu prietenii lui şi toţi îşi dau coate, da’ lui nici nu-i pasă? Eeheheee, ce-i de colo să fii psihiatru, să faci tot felul de fiţe cu pixul, cu ochelarii, sau cu ceasul, de să le-nnebuneşti pe turturele!? Asta era soluţia! Va deschide un cabinet de consultaţii şi investigări psihi-atrice, iar de aici treaba-i ca şi rezolvată! 

Sunt desigur unii care cred că pentru asta ţi-ar trebui cam zece ani, însă Eracle tocmai asta nu avea: timp! Se dovedeşte iar că nu gândiţi pozitiv! 

Contabilul puse la bătaie ceva din agoniseală şi în cel mai scurt timp amenajă în subsolul blocului o clinică de mai mare dragul, cu dotări reproduse din memorie, pentru a îndeplini exigenţele unei asemenea locaţii, adică celebra canapea de piele, biroul, o veioză şi un raft cu cărţi groase, semnate de apostolii branşei, unii cu nume nemţeşti, greu de pronunţat şi de ţinut minte. O lumină chioară din tavan făcea atmosferă pentru şedinţe de neuitat. Doctorul avea desigur şi nişte sticle piti-te la piciorul biroului, pentru orice eventualitate. Excelent! Ca să nu piardă timpul, pe măsură ce amenajarea lua calea cea bună, Eracle vorbi cu omologul său de la facultatea de specialitate, acesta îl dădu pe mâna unor secretare şi, contra unor taxe consistente, obţinu în aproape trei luni certificatul de doctor în psihologie, cu drept de liberă practică, masteratul şi înscrierea ca doctorand la un vestit profesor, conducător de doctorate de peste cincizeci de ani (adică succes garantat!). 

Eiii, şi uite aşa prin toamnă, Eracle, pus la halat alb, cu o sprânceană puţin ridicată şi cu ochelari auriţi, bătea cu pixul în coperţile de piele maron ale unui carnet, uitându-se lung pe pereţii acoperiţi cu afişe din filme. De apelat la serviciile sale de psiholog, nici muşte, dară-mi-te oameni, ca să nu mai vorbim de femei! E drept, la început, luându-se după firmă, veniră nişte precupeţe să-i vândă borş, cartofi, varză murată sau seminţe de bostan, deoarece ele au un fler nemaipomenit de a descoperi fraieri cu posibilităţi. Au mai năvălit apoi cerşetorii, cei ce vindeau lucruri furate şi chiar nişte indivizi ce-i propuneau să intre în reţeaua de distribuţie a prafurilor. Cine ştie, poate că Eracle ar fi cedat cu timpul vreunei ispite, numai că visul său îl împiedica să se lase abătut din cale! 

La un moment dat apelă la nişte copii ca să-i îndrume clientela spre cabinet, numai că aceştia după ce îşi cumpărară din banii primiţi gumă şi crănţănele cu pokemoni, uitară cu totul ce aveau de făcut şi îşi continuară bătăile cu miorlăituri ca în filmele cu ninja. Disperat, dădu mai apoi un anunţ la mica publicitate: mulţumesc din inimă superbului doctor psiholog… la.. la… la… care mi-a redat încrederea în viaţă şi m-a făcut să iubesc din nou…. Semnat, o tânără doamnă, acum fericită! Inserat însă printre alte mii de asemenea anunţuri în care oameni, acum fericiţi, le mulţumeau „vrăjitoarelor dă magie albă cu lumânări, pentru redobândirea puterii, a sporului dă-n casă şi dă bubă neagră”, îndemnul proaspătului psihiatru îşi pierdu total forţa de atracţie, pentru că, hai să fim sinceri, cine are nevoie de psihiatru, o chestie absolut dubioasă, când există atâtea vrăjitoare de încredere, cu puteri lăsate moştenire încă „dă la bunica a bătrână, vestita mamă Nitramonia… care-i dăscânta şî lu’ dictatoru’ şî lu’ tovarăşa lu’ dumnealui”…. 

Aşadar, zilele treceau şi investiţia se dovedea păguboasă sub toate aspectele, iar figura psi-hiatrului Eracle era din ce în ce mai neguroasă… 

Cumva, aparent fără nici o legătură cu povestea noastră, doamna Filica, se pensionă din funcţia de femeie de serviciu angajată a blocului în care locuia şi Eracle, iar în locul ei a fost angajată o doamnă mult mai tânără, cam ciocolatie şi posesoare a cinci copii proveniţi din mult mai multe că-sătorii, dacă putem spune aşa. Dacă ar fi să apreciem după cum cânta toată ziua şi cum după cum se învârtea de colo-colo fără rost, am putea afirma că era deosebit de harnică, iar cei cinci copilaşi nu erau deloc o povară, stând ei toată ziua prin piaţă la cerşit şi furat. Cel puţin în a doua specialitate erau deja faimoşi, iar roadele muncii lor dădeau familiei o oarecare prosperitate. Într-o zi, fastă de-sigur, la uşa de tablă a cabinetului de la subsol, cineva bătu fără nici un fel de inhibiţie. Eracle se înecă puţin cu covrigul din care muşcase însă spuse la timp, pe un ton calm, sigur pe el, aşa cum văzuse în filme: 

– O secundă vă rog, până pleacă pacientul, vă chem euuu…. Peste două minute, după ce se parfumase şi îşi dăduse cu spray mentolat în gură, Eracle, cu stetoscopul de gât, deschise uşa afişând un zâmbet exersat de zece luni în oglindă. 

– Săru-mâna don’ doctur, am venit să-ţ’ fac curăţănie la matali acilea, că văz că nu prea ai hasistentă, hai, că-i ieftin, nu te face pă mata o sută pă zi, frumosule… 

Covrigul înghiţit ceva mai devreme făcu o încercare de a reveni la lumină, paralizat însă de lipsa de voinţă a psihiatrului care o lăsă pe doamnă să intre în cabinet şi să fluture cu mătura pe du-şumele şi pe pereţi. Eracle se aşeză pe scaunul din piele de la birou şi, fără să vrea, urmări cu privirile foiala vrednicei doamne. Remarcă linia fermă a coapselor, gambele ciocolatii ce se iveau cumva provocator între halatul albastru şi papucii de plastic, apoi când doamna se aplecă să culeagă o scamă constată că lenjeria intimă fusese exclusă din ţinută! Exact ca-n filme! Un fulger îl străbătu pe Eracle din creştet până în tălpi! Zecile de mii de volţi se acumulară într-o zonă de mult ignorată provocându-i un cutremur în toată fiinţa! Se repezi ca un tigru flămând asupra unei gazele! Gazela bufni în râs şi nu numai că nu o rupse la fugă, ci se strădui cu multă pricepere să potolească foamea tigrului. Totuşi, un fulger, nu-i decât un fulger! Ţine doar câteva secunde. Însă, dând dovada unor inestimabile calităţi, pe când Eracle mai zăcea încă pe canapea cu pantalonii în vine şi cu sufletul bâzâind pe lângă becul cel chior din tavan, doamna trase două gâturi din sticla iute descoperită la piciorul biroului şi spuse pe un ton şugubăţ, plin de minunate promisiuni: 

– Acu’ dacă tot m-ai stârnit, lasă-te pe mâna mea, ca să vezi ce n-a văzut Parisu’! 

Nu vom afla niciodată, ce a văzut sau nu Parisul, dar în seara aceea, precum şi în cele ce au urmat, domnul Eracle se convinse că buna sa prietenă, Nochia, aşa o chema pe numele de botez (un nume cu o profundă rezonanţă geto-dacică) era mult mai pricepută decât miorlăitele alea blonde din filme, care numai de fiţe se ţineau, da’ când era vorba la concret, mai mult fasoane, ca să nu mai vorbim că la capitolul expresii adecvate sau îndemnuri cu specific erau de-a dreptul penibile pe lângă fata aceasta simplă şi cuminte. Eracle şi-a dat seama imediat, că ea era iubirea vieţii lui, că pe lângă ea toate celelalte femei (aici legendase cât cuprinde) nu fac nici cât o funie de usturoi în casa unui vampir şi că doar moartea ar mai putea rupe o asemenea dragoste! 

Nochia, deşi nu înţelegea mai nimic din aiurelile lui, acceptă situaţia cu acel aer de martiră afişat de cam toate femeile ce se sacrifică pentru plăcerile noastre animalice. În concluzie, Eracle înfie deocamdată copii, deoarece nu se puteau căsători înainte de pronunţarea celor trei divorţuri intentate de unii din soţii anteriori şi începu să trăiască o viaţă fericită alături de ei, să bea şi să fu-meze împreună cu copilaşii, deşi unii dintre ei nu aveau încă vârsta şcolară, iar alţii degeaba o aveau, vându cabinetul, restul de agoniseală îi fu şterpelit de îngeraşi (putem să le spunem aşa, deşi icono-grafia canonică nu ne-a arătat până acum îngeri negricioşi, dar cine ştie, cu genetica asta…), devenind astfel fericit, ca multe alte milioane de oameni, care, deşi cred că nu sunt la fel de fericiţi, nu-şi dau seama, spre păcatul lor, de adevărata stare în care se află! 

Intrând deci lucrurile în normalitate, nu are rost să mai povestim despre ele…