LA UMBRA TUFELOR DE PADUCEL

Autor: Ion C. Gociu

Publicat in: Confluente Literare, editia nr. 2855, 25 octombrie 2018

 


În fiecare dimineață Nea Costică se scula primul din pat. Vara dormea bășca, – în tinda casei – și după cosit, în podul cu fân. Își făcuse grijile lui, lucru ce o mulțumea pe nevastă-sa care, totdeauna se trezea mai târziu. 
  
Lua drugile de porumbi din pătul, le dejgheora de boabe și le arunca în bătătură să le înghită orăteniile după care deschidea cotețele. Când găinile, gâștile și rațele năvăleau, mulțumit intra în cuhnie să mănânce ceva. Porția lui Floricel nu lipsea, că trebuia ca împreună să plece la treabă, adică prin pădure și codrul îl aștepta în cântece de păsărele. 
  
Când se ducea la lucru, niciodată nu știa când se întoarce, mai ales când avea oameni la curățiri prin crânguri. În geanta de pădurar, pe lângă cele trebuincioase, punea și un pachet cu demâncare pentru o zi. Nu lipsea nici sticla cu rachiu, de care nevastă-sa Veta, habar n-avea. De-o vreme l-a acuzat că se luase de bătură și i-a încuiat pivnița cu alt lacăt, iar cheile, ca să fie sigură că nu umblă, erau puse bine de ea. Pentru gestul acesta, Costică n-a apostrofat-o niciodată. Când veneau copiii pe acasă sau mâncau împreună, Costică avea acces la chei și mergea în pivniță să tragă cu tâlvul țuica din butoi. A încercat și Veta, dar s-a lăsat păgubașă, că nu reușea. Sarcina asta o făcea numai el, că era mai vânjos. Pentru statura ei, butoiul era prea mare și tâlvul prea lung, 
  
  
De când luase în primire cantonul, că mai fusese pădurar și la altele îndepărtate de casă, fiindcă era în satul lui, s-a gândit să facă mai multe lucruri folositoare și să fie pomenit de consăteni. 
  
Dispunea de ajutoare suficiente pentru treburile astea. Ba, chiar, mulți săteni se ofereau să-l sprijine. Aproape zilnic, în interes personal, veneau țăranii la curățat lăstarii și copăceii strâmbi sau uscați. Pădurea avea nevoie să fie rarefiată. Prăjinile viguroase trebuiau să aibă condiții de creștere. În contul muncii prestate, beneficiau de crengile lemnelor făcute grămezi calculate în metri cubi. Ocolul Silvic pentru munca lor, nu le-o onora bănește. Un fel de troc cum s-ar zice! 
  
Profitând de aceste condiții, pădurarul Costică a reușit să facă în cantonul lui două știubeie cu apă cristalină ce potolea setea oamenilor care treceau pe lângă ele, a căprioarelor și mistreților, la care zilnic li se observa prezența trecerii. Urmele lăsate în șanțul de scurgere a apei și copacii din jur, unde se scărpinau, se vedea prezența lor. 
  
De-a lungul drumului de pe creasta dealurilor împădurite, a făcut mai multe băncuțe pe care, oricine obosit, își putea odihni trupul, în special pe vreme rea. 
  
Cu o toamnă înainte, profitând de un timp plăcut, ajutat de doi bărbați, în mijlocul cantonului, într-un loc bine chibzuit, a făcut o masă cu două bănci laterale, la care se putea mânca oricând, indiferent de anotimp. Vara se putea întinde prânzul și pe pământ. Pe o bucată de pânză scoteai ce aveai în traistă și flămând mâncai pe rupte. 
  
Ca să nu-i iese vorbe, scândurile și cuiele necesare au fost aduse de pădurar. Spațiul fusese bine ales. Pe vreme călduroasă locul era umbrit. Cărpinișul stufos și parfumat de florile arboretului din împrejurimi era cel mai tihnit în liniștea oferită de natură. Tufele de păducel cu ghimpii lor necruțători când nu erai atent, te ademeneau. Primăvara cu mirosul plăcut al florilor și spre toamnă cu fructele lor, bobițe mici roșietice, desăvârșite pentru prepararea ceaiurilor. Și unele și altele erau nelipsite în casa lui pentru efectul miraculos în reglarea ritmului cardiac de care îi suferea nevasta. Seara, de câte ori întârzia să vină acasă o împăca pe Veta lui, scoțând din tașcă câteva mâini de flori, sau toamna, rodul arbustului, botezat de strămoși mălai nesărat. 
  
  
Trecuseră trei ani și masa improvizată în mijlocul naturii rezista. 
  
Toamna târziu scândurile blatului și al băncilor erau învelite cu grijă în folie sub care punea frunze uscate, iar peste învelitoare, bucăți de lemne ca să nu se deranjeze pe timpul vântului. 
  
La câțiva zeci de metri în crângul umbrit, cu feriga deasă și înaltă până la piept, pădurarul făcuse un culcuș din mușchi argintii și frunze uscate în care, pe o pătură veche întinsă peste ele, se odihnea când era cazul. 
  
Da’, de multe ori nu era singur. Poteca de intrare era prin partea opusă mesei și șerpuită ca să-i ascundă locul unde duce. 
  
Floricel, culcat unde i se pusese o saltea de mușchi verzi de pădure, dormita cu botișorul pe labe. Dacă cineva s-ar fi apropiat, ca să-și anunțe stăpânul, ar fi dat alarma lătrând a om . 
  
  
– Pe unde stătuși, omule, până acum? fu întrebat Costică de muiere, revoltată că de-o vreme, omul ei venea acasă cu întârziere. 
  
– Azi avusei oameni din… și preciza satul comunei opuse și mai îndepărtă ca să justifice timpul consumat cu mersul pe jos. 
  
– Da ce, lucrarăți și pe negură? Că după asfințit într-o juma de oră puteai să fii acasă. Fii atent ce faci! …Te bănuiesc că trăiești cu o țigancă. Mi-a arătat-o, nu spun cine, la bâlciul SânPetrului. Precis iar are omul plecat de acasă. Sigur s-au dus la nunțile la Câmp și-i singură. Să nu zici că nu ți-am grăit! 
  
Și Costică rămase pentru o clipă mut. 
  
– Măi femeie, eu sunt frânt de oboseală și tu mă iei cu amantele! Uiți câți ani am? 
  
– Lasă, lasă, că aflu eu tot. N-ai fost ușă de Biserică după ce te-ai făcut mare. Te-au spurcat brăilencele de când erai la tramvaie, că puțea strada de ele, de parfumate ce erau! La regie Răduleasca te-a ros de obraz de te-a văzut și copilul când l-am adus la liceu suit în carul lui Ion al Nalt, că-l împunsese țapul Sfrăncioachii și îi scrintise piciorul. 
  
De aia toată vara dormi singur și când mă scol, de pe ulucă, ca să-mi facă sic, sic, îmi cântă cocoșul ca-i plecat. Te crezi la Brăila? Am dovezi că și la Călărași trăiai cu a lui Mândruleanu, care ți-a dat și hăinuțe pentru Ion. Să nu mai grămujdești, că mă pun cu păleața pe tine și nu-ți mai fac demâncare!… 
  
Costică se făcea că n-o aude și, ca s-o împace, o privea cu duioșie. 
  
– Te rog pune-mi ceva să mănânc că-s frânt de oboseală. Azi avusei oameni la marcat lemnele, de făcui și bătături în palmă de la coada ciocanului . 
  
Întră în bucătărie și văzu cratița de tuci plină cu mâncare. Bă, ce bună trebuie să fie tocănița asta cu mămăliguță! Dacă-mi dai și-o gură de rachiu, zic și bogdaproste și mă rog să-ți fie pe lumea ailaltă! 
  
– Mă duc să iau cheile, da’ jură că nu mă minți! 
  
– Jur!! 
  
– Zî: dacă te mint să mă ardă focul Iadului! 
  
– Să mă ardă! Zise omul convins că nu va fi niciodată așa. 
  
Până se întoarse nevastă-sa cu cheile, că le ținea ascunse în odaia bună, Costică puse ceaunul de mămăligă în zălar pe foc. 
  
– Pune tu făina că știi mai bine câtă trebuie, îi zise nevestei sale, femeie cu ochii verzi-albaștri, care ajunsă la vârsta a doua, încă își mai păstra din frumusețea tinereții. 
  
Se înserase. 
  
Cu o sticlă, cândva de bere în mână și alte două ținute în tașca de pe umăr, Costică intră în pivniță. Le umplu cât putu de repede, le puse pe fiecare unde trebuia și se întoarse la bucătărie. 
  
– De ce stătuși atât de mult? Iar beuși din tâlv! Până la urmă o să-ți bei și mințile, că am văzut eu cine ești! N-ajung eu să trag, că altfel n-ai călca tu pe la butoi! 
  
– Nu fi răuță cu mine, că știi cât de mult te-am iubit! Mă puneai pe jar cu privirea ochilor tăi de mă furnica toată spinarea. 
  
– Păi, acum ce te împiedecă? …îl întrebă Veta cu o mână în făina din postava de mălai și cealaltă pe făcăleț. 
  
– Îți promit că în seara asta o să mă achit cu devotament, îi răspunse omul după ce lăsă sticla de la gură. 
  
– Eu mestec la mămăligă și tu bei! Pe mine mă întrebași, dacă vreau și eu s-o gust? …îi zise nevasta prefăcându-se că nu auzise aluzia. 
  
– Păi de aia nu te întrebai, că erai ocupată. Ia acum și bea cât vrei!… 
  
– Bălosule! N-o să termin de spălat vasele și, cum faci în fiecare seară o să te găsesc iar adormit.