UNDERGROUND 7

Autor: Angela Dima    Publicat in: Confluente Literare, editia nr. 2970; 17 februarie 2019.

 

Inspre Metrou, mergea aproape alergand. Inima- i duduia… si urechile ii preluasera sacadantele masuri… Ochii- i vedeau si-n jur, dar si-n sine… catand aprigi prin foile mintii cele doua portrete… care i se pareau lipite de limbile pendulei uriase din holul fostului sau local… masurand orele… Ce sa- nsemne asta?  
  
Ajunsa- n dreptul unui scuar, Steliana se- asezase pe- o banca sa- si judece gandurile.  
  
In preajma era multa zarva. Picinogii gangaveau pe limba lor extaziati de urcatul pe topogan, de fiorul alunecarii pe abrupta si scurta panta si, mai ales, de concurenta la repetata aburcare.  
  
Uitase de ce- s in stare o mana de copii lasati in voia lor pe un teren de joaca?! Dar aici larma starnita de omuleti, satui de mancare si flamanzi de joc, era un vacarm de sfarsit de lume, nu alta!  
  
Mintea, pasuita de framantarile dinainte, i se- anina de imaginea unui cuplu de pusti cam negruti… de unde, de unde stiuti?!  
  
Cei doi tiganusi curatei faceau de paza cu bunavoie si placere la topogan ocrotindu- le tancilor contactul cu pamantul. Nu venisera de mult si spectacolul jocului prinsese ritmicitate, disparusera zbieretele… Era doar bucurie!  
  
Steliana remarcase inainte si existenta unor adulti, probabil insotitorii copiilor, doar ca subzistau exclusiv pentru atinsul touchscreenelor in cautare de colocutori, de jocuri video… Erau absenti fata  de odraslele inveselite de libertatea cazuta din cer.  
  
Si, tot privind catre cei doi cerberi, isi dadu seama ca nu-s altii decat Relu si Gelu, ajutoarele Doctorului!  
  
Cum n- avea ceas, folosi drept reper temporal prezenta celor doi baietasi in apropierea gurii de Metrou.  
  
Si soarele, si freamatul strazii, si linistea stomacului sau toate ii spuneau ca mai avea pana la ceasul cinei, deci, mai putea zabovi in parculet.  
  
De cand privea la strengarii mititei, amanase alte ganduri. Se relaxase, de parc- ar fi fost o alta, cea dinainte…  
  
Acomodata cu zgomotele de- afara, Steliana atipi, trecand incet in lumea viselor… 
  
*  
  
Biata soră-mea! De ce să fi ajuns aşa?! Dacă s-ar vedea, s-ar cruci ea însăşi de cum arată şi de ce-a rămas din doamna frumoasă şi cu multă prestanţă pe care-am zărit-o la intrarea Palatului Regal astă-primăvară?! Era cu două persoane, la fel de cool şi vesele nevoie mare! Şi eu mă-ndreptasem către Palat cu aceeaşi intenţie… să-l revăd. Ele trei erau la mică distanţă şi le puteam auzi nu doar schimbul de replici, chiar şi bătăile inimilor bucuroase…  
  
Am fost aşa tentată s-o abordez pe Steliana… Dar o laşitate vinovată nu ştiu de ce m-a împiedicat… Cum să-i stric eu cheful?!  
  
Şi m-am întors din drum lăsând-o cu prietenele sale, râmnind la starea lor, ce mai?!  
  
Cam aşa cugeta Doriana după ce ieşise din cafeterie.  
  
După ce sora o lăsase baltă, plătise nota ieşind grabnic fără să-i dea vreo explicaţie Adei. Ce să-i fi spus despre fuga Stelianei, când ea însăşi nu-i ştia motivul?!  
  
Fu smulsă din frământările sale taman când trecuse pe lângă părculeţul de joacă unde, cu puţin timp înainte Steliana picotise.  
  
– Faceţi loc, loc, loc! răsunase o voce alarmată chiar lânga ea. Nu vedeţi?! A sosit SMURD-ul!  
  
– Dar ce s-a-ntâmplat?! aruncă între scuză şi mirare Doriana dându-se într-o parte, de parcă numai ea ar fi împiedicat trecerea medicilor înspre locul unde se impunea s-ajungă.  
  
Cum grosul amatorilor de curiozităţi stradale îi barase drumul, care încercând să imortalizeze incidentul, care să vadă chiar cu ochii lor impasul, ea se trezi lângă bordură, la nici doi paşi de maşina salvării, gata să primească targa cu năpăstuita.  
  
Nu dură mult şi un tăvălug sonor îi ajunse la urechi:  
  
– O bătrână, om al străzii, a leşinat în…  
  
– N-a murit! Ce bine! vesti al doilea val de voci.  
  
– Poate de inaniţie a picat sărmana, ciripi un pui de fetiţă ţinându-se impresionată de mâna bunicii.  
  
Ca şi când ar fi pierdut ceva din ani şi greutate, Doriana îşi făcu rapid loc, ajungând la maşină şi se rugă:  
  
– Sunt sora persoanei! Pot merge cu ea? Abia astăzi am descoperit că locuieşte la Metrou… Stăteam de vorbă cu cineva şi-a plecat fără să zică nimic… Acum îi eram pe urme, vă rog, credeţi-mă! O cheamă Steliana! Numele-i trecut, alături de nişte cifre, pe badge-ul agăţat de gât. Pe verso-ul actului e un citat din Biblie…  
  
– Poftiţi, urcaţi lângă şofer! O ducem la Urgenţe! Simptomatologia-mi zice c-ar fi vorba de-o stare comatoasă, posibil şi-un acident vascular cerebal, prognoză medicul suindu-se lângă Steliana.  
  
*  
  
Hristea, Niculin şi Ăl Mic petrecuseră noapea sub cerul înstelat şi liber…  
  
Toată ziua fuseseră mobilizaţi pe loc, doar aşa le şoptise Doamna când plecase cujapiţa zornăitoare, s-o aştepte, că revine.  
  
– Cică-i soru-sa?! se intrigă batjocoritor Niculin. Seamănă dar nu răsare!  
  
– Mulți văd, puțini cunosc, se schimonosi către dânsul Hristea.  
  
– Nu da, bre, cu piatra în geam, că nu e bicicleta taZisei şi io la plesneală! se apără politicos Niculin.  
  
– La ce bun a jucat măscăria cu plimbatul?! aruncă în eter Hristea. Ne-a cam tras pe sfoară zurbagioaica, nu credeţi?! Şi ne-a luat-o! Ooof, că scârbă-i viaţa ca şi omul câteodată!  
  
– Cu tencuiala aia pe faţadă ne-a şmenuit, n-am ce spune?! Am luat de bună promisiunea că ne-o aduce… Nu ne-a dat pân’ devlă că ne duce, fi-ar ea să fie! explicită firoscos Niculin.  
  
– Parc-am fi băut streptomicină, aşa ne-a şmecherit… îşi mai puse Hristea cenuşă încap, vizibil marcat.  
  
– Și eu?! Cap de bibilică, am prins pastila, ha? se defăimă într-o parte piciul. Geabamă dau eu parametru…  
  
– Acum la ce mai batem apa pe daiboj?! Nişte plopişti… Am pus botul şi gata! decretă Niculin.  
  
– Prietenia şi grija ce-mi poartă mă constrâng! Asta-i! La noblesse oblige, n’est pas?! punctă Ăl Mic inserând şi-o vorba’telectuală ştiută de pe când fusese licean.  
  
Mă doare hardul, nu alta! Aş intra în strană pentru Doamna!  
  
– Pentru’mneaei mi-aş pune şi eu pielea în saramură, să n-am parte! glăsui tare şi hotărât Hristea.  
  
– Păi cum dar?! întări şi tovarăşul său. Şi focul ce-l am la suflet…  
  
– … ţi l-ai ostoi luând-o la scărmăneală pe sorella până i-ar ieşi fulgii, nu alta! îi sugeră Hristea, fără să bage de seamă că un bătrânel sfrijit, dar tare ferchezuit la-nfăţişare aştepta ca ei să-şi încheie gândurile, să facă şi el un anunţ.  
  
Poposise la Metrou cu ceva timp în urmă şi se aciuise ca o gumă de mestecat pe lângă Niculin şi Hristea.  
  
Ăştia, zeflemitori, îl tachinaseră de cum îşi pusese preşul de caşmir alături de dânşii, speriindu-l c-aşa aşternut nu-i va ţine mult companie, apoi îl uitaseră.  
  
Omuleţul, se vede c-avea simţul umorului, nu se ofuscase, nu! Dimpotrivă, zâmbiselaaarg şi tăcuse mulţumit că fusese luat în seamă?! În primire? Nu conta! Luaseră act că era de-al casei, nu?!  
  
Tocmai el aştepta înţelept mai la o parte să le comunice briefly:  
  
– Vă-nştiinţez, domnii mei, ca distinsa geamănă nu a prejudiciat-o cu nimic pe-a noastră şi…  
  
– Cuuum? Dar de unde ştii tălişor? îl iscodi vădit politicos Ăl Mic. Nu care cumva…  
  
Dar distinsul dichisit îi preluă abil logosul puctand scurtissim ca un detectiv:  
  
– Doamnele au consumat îngheţată la Apartament 13, o cafeterie de pe ’918, de unde distinsa noastră soră a plecat singură şi-a mers în scuarul dinspre noi, unde, aşezată pe o bancă, a leşinat…  
  
– Ceeee?! Urlară la unison ceilalţi trei, frământându-se care cum îi venea. Mai ales copilul se-arătă pătruns de ştire şi cu lacrimile ţâşnindu-i din plin, abia de putu rosti:  
  
– Dar ce n-ai ajutat-o?! Şi-acum unde-i?! Cum de-ai lăsat-o?!  
  
– Și, la urma urmei, de ce ţi-au trebuit atâtea ceasuri ca să faci anunţul?! se făcu Niculin zmeu către om.  
  
– Ei! am avut şi eu ceva de pus la punct, spuse c-un aer secretos personajul, după care îşi luase tălpăşiţa de unde venise, salutând:  
  
– Onoare tuturor! Voi reveni dimineaţă!