“AFURISITUL MICROB… CRITICA” o carte de Elena Olariu

 

-eseu-

Referitor la “AFURISITUL MICROB…CRITICA” de ELENA OLARIU.
O raza matinala a soarelui montrealez s-a facut laser in degetele mele si m-a indemnat la scris.
Dar daca as incepe prin a lauda- laudare, scriitura mea nu ar avea niciun chichirez. Ca ce mare scofala s-a petrecut, de fapt?
Precum odinioara, cand mamuca lui Creanga alunga norii inghesuiti deasupra Humulestiului, tot asa o minune a savarsit si ghidusa aiasta de bibliotecara din Raducaneni – Elena OLARIU.

Numai ca scriitoarea in cauza a spart amalgamul de deasupra Edenului cu mulţi scriitori. Suparat, Sfantul Ilie a traznit, a bubuit
si in final si-a dus spectacolul sau cosmic in alta parte a universului. Cerul s-a limpezit si pe Pamant s- au vazut trudind o droaie de scriitori care au pus o seama de cuvinte in cartile lor.

Doamna Elena OLARIU nu este si nu se pretinde un critic literar.
In “AFURISITUL MICROB…CRITICA” – ce frumos titlu de carte! – autoarea nu si-a propus sa demoleze pe carevasilea – ba dimpotriva. Ca o mamica blanda, bibliotecara- scriitoare, deosebita manuitoare de carti, are curajul sa legene si sa mangaie in cuvintele-i mestesugite un batalion de poeti si prozatori romani de cele mai diferite calibre. Criteriile sale de selectie nu tin cont de varsta sau rangul scriitorilor abordati. Printre care, cu plecaciune…si subsemnatul. 

Citindu-i cartea intinsa doar spre 150 de pagini, nascuta in Editura “Inspirescu”, proprietatea de drept a lui George TERZIU, eu am dibuit-o pe scriitoare. 
In postura de cititoare Elena OLARIU a citit mult si selectiv de-a lungul timpului, prinsa in transa lecturii si a pus pe hartie agoniile care i-au adus  mangaieri si framantari. Asa se face ca in ” Afurisitul microb…critica” se aliniaza la start, fara stirea lor, o multime de concurenti, dar dintre care  nimeni nu va fi campionul competitiei.

Fiindca blanda scriitoare moldava nu are preferati si nu afuriseste pe nimeni. Felul ei de a scrie este mai degraba un indreptar despre cum sa citim si cum sa interpretam intelepciunea risipita de poeti si prozatori prin cartile lor.  Substantivul adjectival “critica” nu are sensul de cnut sau de demolator. NU! In cazul sciitoarei Elena OLOARIU chiar “afurisita” are sensul de a priveghea, mangaia,  adula…
Totusi… temator sa nu cad in pacatul de a tamaia cu prea multa zmirna bietele-mi cuvinte voi scoate nitel la iveala si palosul meu de omorator de balauri. Asa stand tarasenia afirm ca scriitoarea Elena OLARIU face mult exces de cumsecadenie. Desigur, prin cartea ei autoarea intra in constelatia de scriitori si cititori si a scris cu tusuri blande temandu-se (poate?!?) de oprobiul partial al publicului. Tot din prudenta, nici eu nu-i voi numi pe marii rasfatati. Insa aluzii nu chiar subtile voi face. 

Nu-mi place, de exemplu, ca la capitolul “de ce iubim femeile” scriitoarea il vede pe scriitoraa ca pe un Fat- Frumos, Casanova, Marele Gasby si prezumtiv mare amant. NIET! Cititorii nostri au nevoie de pastile balbiturice, afodisiace stimulatoare, dar noi, scriitorii responsabili, nu trebuie sa-i pacalim.
Vedeti?…acesta este defectul meu: scriu cu palosul si BIBLIA in maini! Dar hai s- o dreg. Citind cartea aceasta proaspata ca structura, viziune si conceptie am certa senzatie ca ascult “Anotimpurile” lui Vivaldi, cadentez prin “Boleroul” lui Ravel etc…

Lecturand, trecerea de la un autor la altul obliga la scurte pauze, pentru a  ne regla pulsul si microfoanele de perceptie ale sufletului.
Si mai cred ca scriitoarea Elena OLARIU ar putea continua “Halima” ei la infinit, fiindca nesecate sunt izvoarele scriitorimii pe taramurile mioritice.
Se cuvine si o vorba mai de duh si finala pentru semnatara acestei carti:  afurisita carte…Carte am zis…nu scriitoare!

– la Montreal.

George Filip    5/25/2018