Lupul de stepa

Stăteam în genunchi pe coji de nucă
Într-un colţ uitat de lume
Acolo unde mă lepădase Domnul cândva
Şi strigam spre ceruri:
Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot.
Ce linişte…
Iar apoi strigam din nou:
Fă-mă, Doamne, lup, să muşc beregata căprioarei
Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară
Sau fă-mă iarbă, să mă foşnească vântul
Sau fă-mă pământ, să tac.
I-am auzit glasul răbufnind în mine:
Dar tu, tu ce ai fãcut, ca să meriţi să vii la mine?!
M-am rugat, Doamne!
Nu e de ajuns.
Ţi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne!
Nu e de ajuns.
Trăiesc, Doamne!
Nu e de ajuns!!!
Şi-atunci am spart oglinda.
Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.