Inceput de roman (fragment)

Spune-mi cuvintele! Bine, ţi le spun, femeia cu voce egală, echivalentă, paralelă. Şi a fost o amiază şi apoi o seară. Şi Dumnezeu a văzut că toate acestea erau bune. Ultima noapte, sfârşitul. Stau pe treptele unei biserici. Biserica de sub pământ. Aici am ajuns, până aici am înotat. Înăuntru, intru înăuntru. E pustie, rece, întunecoasă. Uşa masivă se trânteşte în spatele meu, lăsând pământul înafară. Aud paşi, ecoul lor, preotul cel bătrân vine spre mine. Se opreşte în faţa mea, mă priveşte lung, apoi spune: Eu sunt Mefisto. Vocea lui îmi zburleşte părul de pe mâini. De ce nu e nimeni aici? îl întreb. Au plecat toţi, răspunde el. De mult timp. Nu cred că se vor mai întoarce vreodată. Şi-apoi încă o dată: Nu cred. Mă priveşte în ochi şi parcă mă priveşte în suflet. Îmi întorc privirea de la el, mă uit pe pereţi la icoane şi crucifixuri. Murdare şi pline de pânze de paianjen. Băncile putrezesc la locul lor, toate decorurile altădată strălucitoare sunt mate şi au prins cocleală. Tu de ce ai venit? mă întreabă. Ca să-l văd pe ultimul preot al lui Dumnezeu, îi răspund. Vrei să asculţi slujba? Da. El se întoarce şi pleacă spre amvon. Deschide Biblia. Începe să vorbeascã. Apocalipsa lui Ioan. Cuvintele răsună fals între zidurile bisericii. Vremurile sunt aproape. Alfa şi Omega. Primul şi cel de pe urmă. Unde locuieşte Satana. Nu se mai opreşte, spune cuvinte în continuare. Cel ce are urechi să audă ceea ce  duhul spune bisericilor. Apoi, vino şi vezi. Nu-i tace gura de loc, vorbeşte pentru ca eu să- l ascult . Soarele, negru ca un sac de păr. Luna, roşie ca sângele. Stelele cad pe pământ. Mă întorc, în timp ce deschid uşa şi păşesc în pământ, îl aud spunând că cerul s-a dat în lături ca o carte de piele pe care o faci sul. Păşesc în pământ… Şi liniştea şi sângele şi noaptea. Şi gândurile. Dar asta durează puţin. Mâna se întinde după mine şi mă trage înapoi. Apoi vocea lui. Vocea lui Mefisto, ultimul preot al lui Dumnezeu. Mai stai, spune el, mai stai, încă nu am terminat. Între zidurile bisericii, ascultându-l. O să-ţi vorbesc despre geneză, despre cealaltă geneză, bineînţeles. Vocea tristă a ultimului preot al lui Dumnezeu. Spune: La început, omul era gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi a venit femeia lui şi i-a spus: Tu eşti gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi atunci el s-a privit pe sine şi a văzut că femeia lui avea dreptate. Şi a întrebat-o pe femeie, care şi ea era goală şi pe dinafară şi pe dinăuntru, de ce ne-a făcut aşa Dumnezeu. Şi femeia a spus: nu ştiu şi dacă aş şti nu ţi-aş spune. Şi a mai întrebat-o pe femeie: ce să fac în legătură cu toate acestea. Şi atunci femeia a dat acelaşi răspuns. Şi omul a plecat pe drumul care era în faţa lui. Şi a văzut la marginea drumului un lucru ascuţit pe care l-a ridicat şi pe care l-a privit cu uimire. Apoi a lipit lucrul ascuţit de carnea gâtului său şi a tăiat în ea, lăsând sângele să curgă. Şi sângele lui a curs pe corpul lui, acoperindu-l cu o mantie roşie şi omul nu a mai fost gol pe dinafară. A fost îmbrăcat cu mantia roşie a sângelui său. Mantia flutura în vânt în timp ce el  păşea pe drumul din faţa lui. A mers aşa mult timp, până ce luna s-a fãcut albă şi apoi albastră, intrând înapoi în cer. Şi atunci a văzut venind spre el un nebun. Şi nebunul s-a oprit în faţa lui şi i-a zis: Te cunosc, omule, tu eşti omul gol şi pe dinafară şi pe dinãuntru. Dar acum văd că pe dinafară te-ai acoperit cu mantia sângelui tău. Şi omul a zis: Ai dreptate, nebunule. Acum umblu pe drumul din faţa mea şi vreau să ajung la locul unde nu voi mai fi gol pe dinăuntru. Şi nebunul i-a răspuns: Tu nu ai nevoie de un loc unde să ajungi ca să nu mai fi gol pe dinăuntru. Eu am fost trimis la tine ca să îţi spun ceea ce ai auzit şi ceea ce vei auzi. Tu ai nevoie de un lucru, pe care eu ţi l-am adus. Şi omul a întrebat: Cine te-a trimis la mine şi care este lucrul pe care mi l-ai adus. Şi a primit răspunsul pe care îl aştepta: M-a trimis demonul care şi-a fãcut casă din trupul meu. Despre el, oamenii ştiu cã nu a vrut să mă părăsească atunci când fiul omului l-a chemat la el. Şi a mai spus nebunul: Primeşte lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Şi s-a apropiat de om şi i-a dat mantia sângelui la o parte. Apoi i-a sfâşiat cu mâinile carnea pieptului şi omul nu a zis nimic, ci doar a privit la ceea ce făcea nebunul. Apoi, nebunul cu mâinile lui şi-a sfâşiat propria carne a pieptului şi abia atunci omul a zbierat de durere. Şi durerea lui a fost şi mai mare când nebunul şi-a smuls inima din piept şi a pus-o în pieptul omului. Apoi nebunul a spus: Iată lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Acum tu nu mai eşti gol pe dinăuntru, ci inima mea şi-a fãcut loc în pieptul tău. Şi a închis carnea pieptului peste inima pe care i-o dăruise omului, apoi a lăsat mantia sângelui să îl acopere. Şi, cu pieptul deschis ca o carte, a plecat de unde venise. Şi omul nu a mai fost gol pe dinafară şi pe dinĂuntru. Ci era îmbrãcat cu mantia sângelui său şi inima nebunului bătea în pieptul său. Omul încă urla de durere, căci inima nebunului îl umplea de gânduri…