Pe aripile vântului

Cugetare
Armata mea se lupă-n cimitir,
cu crucile uscate și-nvechite,
sunt demn să port cămașa sub mundir
cu slove luminate, necitite.

Să cad pe jos, nu-mi este mare preț,
ai noștri frați sau dus lăsând pe hartă
o miriște-împietrită de îngheț
un neam fără de gard și fără poartă.

Să mă iertați, de predic azi în van!
o limbă am și asta mi-o sugrumă
bunicii mei pe frontul din afgan
s-au poticnit de arșiță și ciumă.

Dovezi să-i cer? Nu-mi pare prea ușor
trecut-au ani de-atunci, înscriși în carte
restrânși pe toți la pungă și ulcior
nu cred că pot să-i reînvii din moarte.

Același gând sleit, sărac de tot,
de voi slăbi, oglinda nu mi-arată
sunt descendent, un fiu de patriot
cu sabia în mână, fără pată.

Cugetător, în lumea de păreri
nu mă ascund în ziduri și palate
sunt un țăran, din ziua cea de ieri
cu portul slut din față și din spate.

Poporul meu! Popor de trib sărac
cu mame plângătoare la tribună
unde-i ți-i casa, doina-n săhăidac,
cu codrul des, stufos din văgăună?

Noi am rămas, restrânși de un cordon,
durerea mea cea dulce și tăioasă,
ne-au împărțit copiii în vagon,
înstrăinați de pragul sfânt și casă!
Robu Vladimir 19.06.2020

Anatomia sentimentelor
Brațul meu din rădăcină, obosit de crucea veche
Implicat în dansul gotic cată inimii pereche
Înc-un pas spre înălțare, cu un înger șters din listă
Simbolist măsoară chipul, c-o privire ateistă.

Ochii mei din mintea culmii, puși priveghetori de pază
Strânge poftele flămânde și în inimă botează
Clasa ultima din școală, între două mese sece
Pe balanța slăbiciunii, cu-n șerpar de nota zece.

Pieptul meu cusut cu carne, într-o temniță de oase
Strânge birurile minții, dintr-o lume ce-o visase
Prea uscat e cerul gurii, când nu cade ploi de vară
Și pe florile din plete, ale timpului ce zboară.

Mintea mea aprinsă-n noapte, ca o lampă la fereastră
Strică planurile vrere-i, cu o cupolă albastră
Mi se pare azi seninul, mai senin ca altădată
Când din miez îți zboară fluturi, cu privirea spre o fată.

Toate părțile din mine, împletite la grămadă
Strâng belșug din amintire, și-o păstrează într-o cladă
Ca să împarte-nțelepciunii, taine noi s-au vechi din viață
Pentr-o moarte nesfârșită, cu ochi mari, sleiți de gheață.
Robu Vladimir 17.06.2020

Poem nepriceput
S-a întunecat miracolul din noapte
Așa cum noaptea-ntunecă o zi
Sălbătăcit de cântecele-n șoapte
Destul am smuls prezentul dea trăi.

Apocaliptic pierd ceva din mine
Un sentiment uscat, într-un deșert
Cobor pe jos, pământul mai mă ține
Să pot gusta, din ceea ce-am să iert.

Voi răspândiți iscoade, cât încape
În turnul gol, săpat de timpul vechi
Ascult mereu cum viața mă sloboade
Să mă numesc: Călugăr de urechi.

Căci cine azi se-nalță prin cădere
Refugiat de-un sentiment străin
Va colora trecutul cu durere
Cordonu-i gol, e fără buletin.

Spuneți ceva?… nu înțelesu-i noimă
Toți suntem NOI, rămași din urma lor
Ne-am prefăcut cadavrele în moimă
Un stâlp de lut, ne este-nchinător.

Voi răspândiți iscoade, cât încape
Neizolați de fulgerul cumplit
Mă doare ochii mei, răniți sub pleoape
De atâta-nchinăciune pe cuțit.

Spuneți ceva?… cărarea e deschisă
N-am împărțit eu dogmele de sus
Eu sunt pe scenă, voi după culisă
Nu eu fațada dramei am compus!

Cine-ar putea, odihnă să îmi tragă?
Decât o zi cu lepădatul duh
Spuneți ceva?…grădina-mi e pârloagă
N-am spulberat eu frunzele-n văzduh!
Robu Vladimir 17.06.2020

Descendent
Balotând din întuneric, foi prescrise-n patru valuri
Mă scufund în somnul dulce cu visări în idealuri
Plouă lin pe strada noastră, dar eu trec de stropi și ploaie
Păstrând cerul amintirii, pe o masă din odaie.

Pe un pat brodat de vise, cu o pernă albă, moale
Prind proverbul din rugină, să nu-mi treacă să mă scoale
Cu doi ochi sleiți de rouă, trag perdelele de pleoape
Și m-așez să-ncep plimbarea, prin văi line și hârtoape.

Care-mi este azi menirea, nu o știu ca altădată
Se-nasc basmele din carte, cu cerbi tari și ochi de fată
S-au dus toți colindătorii, de la ușa mea străbună
Tot visând în umbra casei, scriu cu-n fulger din furtună.

Scriu ce văd din întuneric, stihuri ard pe foi în pară
Eminescu cu Arghezi cântă dintr-o primăvară
Versuri mari din Epigonii, cu eroi trecuți din viață
Dar rămași răniți prin rânduri, cu renume și cu față.

Roi de domni, poeți de-onoare, strânși la mesele române
Ne vorbesc de noi, cu jale ce e râu și ce e bine
S-au dus toți, dar nu cu totul, coarde vechi topite-n aur
Bolliac stăpân pe vise, toarce-un dor din flori de laur.

Nu e lumea învrăjbită, de dincolo de-amorțire
E un sentiment terestru ce se-naște din iubire
Magda cu Zorica Lațcu, două fete scrise-n carte
Roagă cerul și pământul să nu stea așa departe.

Dar Vieru fiu de țară, lângă maica sa frumoasă
Cântă odele preasfinte, rezemat de-un colț de casă
Nu se vinde pragul casei, cu părinții duși la muncă
Vremea trece și suspină, dar bătrânii nu se-aruncă.

Aș lupta mai mult prin stele, cu dorințele deșarte
Dar din valea mea de vise, cineva mai reîmparte
Vântul greu vânat prin codru, de Cioran și Caragiale
Meșteri mari ai slovei coapte, printre culmele domoale.

Nu sunt eu, legat de mine, când visez în idealuri
Noi cârpim ce-am rupt odată, poeziile din valuri
Sau întors înapoi acasă, toți copiii, fii de îngeri
Cu colindele străbune, scurse de l-atâtea plângeri.

Ani de-arând ce-a pus în mine, Dumnezeu c-o simplă rază
Eu din vis am smuls pe toate, neștiind ce mai urmează
Flori răsar din visuri calde, într-o glastră la grămadă
Totu-i vis… cine nu crede?… să se culce și să vadă!
Robu Vladimir 16.06.2020

Pământean
La poarta dragostei m-am dus
Cu-n câmp de flori în mână
Ușor să prind o stea de sus
Pe numele de Zână,
Aprins de-un dor necontenit
Un loc grimez aparte
Pe-un nor de foc îngrămădit,
Tot zbor, cum zboară-n carte.

Văzând cu ochii argintii
Prin liniștea de vară
Steluțe, tainice făclii
Cum ard frumos în pară.
Nu ard în foc, cum arde-un lemn
Lăsând din piept cenușă
Ci ard de dorul meu solemn
Cu pacea după ușă.

E țara viselor ce mor
Cum moare-o vară calmă
Departe-i cerul…cerul lor
Pictat pe-un rid de palmă.
Un loc aparte sus s-a scurs
Din pofta mea retrasă
E prea departe-acolo sus
Să-mi pot găsi crăiasă.

Sunt om, cu-n suflet muritor
Cu lutul prins pe oase
Din ochii mei, aștern un dor
De stelele lucioase.
Cum pot să fiu, un mire drept?
C-o stea pe cer de piatră
Dacă sunt om și-mi latră-n piept
O inimă, îmi latră.

Acolo sus, sub legea lor
C-o lună și cu-n soare
Sclipesc în ochii mei mereu
Steluțe lucitoare.
Nu-i timp prea mult să trec prin van
Mă duc să cat o fată
Sunt eu de-aici, sunt pământean
Cu soarta pus pe roată.

Din nou la poartă am venit
Cu-n câmp de flori în mână
Nu pentr-un cer necontenit
Ci pentr-o altă zână.
Cu ochii dulci, cu-n zâmbet blând
Așa cum scrie-n carte
Sunt om de-aici, de pe pământ
Nu astru fără moarte!
Robu Vadimir 16.06.2020

Visurile
Nu mai vreau să moară visul, ce m-a dus până la stele
Sunt sătul de antiteze, încâlcite în inele
Vreau să zbor ca altădată, slobod, viu prin raiul verii
Cu ursita mea frumoasă, din oglinda mângâierii.

Somnu-adânc din cer străbate, flori de ieri în lumea nouă
Dulce-mi pare infinitul, miruit cu stropi de rouă
Vreau să sorb din fericire, mai o cupă dezlegată
Vreau să zbor dintr-o iubire, ce nu am atins vreodată.

Somnu-i dulce, pus în pază, când veghează ochii lunii
Cântă-mi mamă doina sfântă, de foșnesc pe deal gorunii
Binecuvântat e timpul dus pe valuri lungi de noapte
Somnu-i dulce, prin zăpadă, cineva îmi cântă-n șoapte.

Pași mărunți spre sărutare, anii trec cu versuri pline
Stau, un om legat de-o viață și un vis îmi aparține
Câte veri se trec din minte, între două nopți fidele
Mi-am săpat demult o grotă, pentru visurile grele.

Și mă-ntorc trezind chemarea, spre o lume desfrățită
Două note plâng pe-o strună, într-o piesă de suită
Aș mai cere înc-o seară de la visul meu în pară
Să mă prindă-n adorare cu aceeași floare rară.

Robu Vladimir 14.06.2020

Nici nu mai știu…
Ce faci la ora, care te visez?
Cum îți prescrii legendele în carte?
Rănită încă, poți să mai pictezi
Iertările ce zboară azi departe.

Atunci când totul pare dărâmat
Ne-mpotrivim ca apa și cu focul
Păcat că ușa tu ai încuiat,
Cu tot cu amintirea și norocul.

Abia acum încep să înțeleg
Câți pași am măsurat spre o iubire
E ploaie peste noi, din stropi culeg
Doar pietre înghețate în lovire.

Străbat mereu același drum pustiu
Mă strânge noaptea gândurile toate
Adorm cu greu, în liniște, târziu
Să-i duc ofrandă crainicului Poate.

Căci Poate, el va preschimba prin timp
Durerile ce-au scurs din noi căldura
Nici nu mai știu, în care anotimp,
Mi-ai strâns cu foc în suflet bătătura?

Dar nu te pierd, nu-ți fie team-așa
Din gelozie nu culegi dreptate
Rămân un dor înfipt în urma ta
O poezie jalnică din carte.

O umbră sunt, din umbra ce s-a scurs
Rămân cu tine doar prin vis, acasă
Nici nu mai știu, cât lume am parcurs?
Multe cuvinte…ție nu îți pasă.

Și poate, că aceasta a trecut
Aceasta…ce îți face suferință
Zăpezi de flori se scutură pe lut
Îngălbenind de-atâta neființă.

Nici nu mai știu, te-am părăsit, sau nu?
Te țin aici, pe-o așchie de viață
Zăpezi de flori pe mine ieri căzu
Dar azi, doar ploi cu picături de gheață.

Și poate, că aceasta a trecut
Aceasta…licărire nesfârșită
Nici nu mai știu, cât coastă un sărut
Dintr-o iubire vie, răvășită.
Robu Vladimir 13.06.2020

Reverință
Du-mă dorule pribeag
pe pământul ce mi-i drag
unde florile de tei
plouă des printre alei,
unde vântul dumbrăvean
joacă tandru pe liman,
căci de el mi-așa de drag
când străbate peste prag
pragul casei din povești
cu colinde la ferești!

Du-mă mare de demult
cântul mamei să-l ascult
într-un leagăn încropit
că deja s-a amurgit
și mi-i frig pe drum de sat,
norii toamnei s-a lăsat,
rătăcind așa de des
multe m-ai am înțeles
îmi plac visele de ieri
dar mai mult nu am puteri!

Du-mă vântule curat
să mă-ntorc din nou băiat
să îmi văd părinții vii
în ograda cu copii
căci cu-n dor mă întrețin
plin de pace și divin,
de s-au scurs anii pe rând
și desenele din gând
m-ai rămân cu-n vis bătut
prins de timpul cea trecut!
Robu Vladimir 30. 05.2020

Acolo, undeva…

Acolo, undeva departe
E țara viselor ce plâng
De dorul neamului nătâng
Îmbălsămate într-o carte.
Pe vârfului aisbergului dur
Ruine vechi, cu piatra sfântă
În liniște tot mă frământă
Trecutul tainicului mur.

Acolo, undeva departe
S-a rătăcit izvorul zvânt
În sihăstrie și pământ
Pe valea lacrimii deșarte.
Un loc edenic, prea ușor
S-a spulberat din amintire
Cât ai întoarce o privire
S-a șters, nuanța din color.

Acolo, undeva departe
În freamătul veacului slut
Un an, îți pare un minut
Înzăpezit în mii de arte.
Spălat în sânge și calvar
Un cer senin, din nou se-arată
Cu templul plin, c-o altă ceată
De pelegrini fără hotar.

Acolo, undeva departe
E idealul ce-am visat
Dar nu s-aprins, căci am aflat
Un drum deșert fără dreptate.
Mulțimea anilor ce dor
Tot curg din vadul lung de toamnă
Același cânt tot mă îndeamnă
Să fiu prin viață călător.

Acolo, undeva departe
Mi-oi regăsi mormântul orb
Din cina zilelor mă sorb
Un sentiment ce n-are parte.
Eu m-am întors, cu-același dor
Pe-o punte aspră și uzată
Și voi cânta, cât o să zbată
Enigma mea, în pieptul lor.
Robu Vladimir 30.04.2019